Zorii zilei începeau la ora 4, cu pași grăbiți prin întuneric și căciuli groase din blană de iepure trase până pe sprâncene. Tramvaiele vechi, cu ușile mereu întredeschise, gemeau pe șine înghețate. La linia 3, scările erau pline — o tăcere grea, spartă doar de vântul care pătrundea până în măduva oaselor. Nimeni nu se plângea. Se mergea. Se muncea. Se tăcea.
Combinatul a fost locul unde s-au risipit tinereți, dar și unde s-au clădit familii. Acolo s-au frânt visuri și s-au țesut speranțe. Fără cuvinte, fără aplauze, s-a scris povestea tăcută a unui oraș muncitor.
Fotografiile de atunci nu surprind doar hale și furnale. Ele păstrează chipuri. Priviri. Vieți. Amintiri care încă fumegă, mocnit, undeva în inima Galațiului.
