Albania, Bosnia și Herțegovina, Georgia, Moldova, Muntenegru, Macedonia de Nord, Serbia, Turcia și Ucraina sunt state candidate sau aflate în procesul de aderare, în diferite stadii.
Pentru aceste țări, întrebarea nu este „de ce nu vor în UE?”, ci când și în ce condiții vor putea intra.
Muntenegru și Albania – Sunt printre statele care au avansat cel mai mult în procesul de aderare.
Serbia – Este candidată, dar procesul este complicat de relația cu Kosovo, politica externă și apropierea Belgradului de Rusia.
Bosnia și Herțegovina – A primit statutul de candidat, însă reformele instituționale și politice fac procesul dificil.
Macedonia de Nord – Este candidată de mulți ani, dar aderarea a fost încetinită de dispute politice și constituționale, inclusiv conflictul cu Grecia privind numele țării, rezolvat ulterior, și problemele cu Bulgaria.
Moldova și Ucraina – Cele două state au primit statut de candidat în contextul războiului din Ucraina și al orientării lor tot mai clare către Uniunea Europeană.
Georgia – Este candidată, dar relația cu UE s-a deteriorat puternic în ultimii ani, iar procesul de integrare este blocat politic.
Turcia – Are statut de candidat din 1999 și negociază din 2005, dar procesul este practic blocat de ani de zile din cauza diferențelor politice și instituționale.
Și mai există o Europă în afara UE
Rusia și Belarus nu fac parte din UE și nici nu urmăresc în prezent aderarea.
În cazul Rusiei, relația cu Uniunea Europeană este profund deteriorată, mai ales după invazia Ucrainei.
Belarus este unul dintre cei mai apropiați aliați ai Moscovei și se află într-o relație conflictuală cu UE.
Armenia și Azerbaidjanul, aflate la granița dintre Europa și Asia și incluse uneori în lista țărilor europene în sens politic, nu sunt membre UE și nu urmează în prezent un proces normal de aderare.
Kosovo este un caz aparte: are perspectiva europeană, dar statutul său internațional complicat împiedică un parcurs identic cu cel al statelor candidate clasice.
De ce nu sunt toate în UE?
Privind harta Europei, motivele pot fi împărțite în câteva categorii.
- Vor relații economice cu UE, dar nu aderarea deplină. Norvegia, Islanda și Liechtenstein sunt cele mai bune exemple. Sunt atât de apropiate de UE încât beneficiază de piața unică fără să fie membre. Consiliul UE le consideră printre cei mai apropiați parteneri europeni ai Uniunii.
- Vor să-și păstreze independența economică și politică. Elveția și, în altă formă, Norvegia preferă relații speciale cu UE în locul integrării complete.
- Au ieșit din UE. Regatul Unit este singurul caz.
- Sunt prea mici pentru o integrare clasică. Andorra, Monaco, San Marino și Vaticanul au relații speciale cu Uniunea.
- Vor să intre, dar nu au terminat procesul. Albania, Bosnia și Herțegovina, Georgia, Moldova, Muntenegru, Macedonia de Nord, Serbia, Turcia și Ucraina se află în diferite etape ale drumului spre UE.
- Sunt în afara proiectului european din motive geopolitice. Rusia și Belarus nu urmăresc aderarea, iar relațiile lor cu UE sunt profund deteriorate.
Europa nu înseamnă Uniunea Europeană
Asta este poate cea mai importantă concluzie. A fi european și a fi membru al Uniunii Europene sunt două lucruri diferite.
Norvegia, Elveția și Islanda arată că un stat poate fi extrem de integrat economic în Europa fără să fie membru UE.
Regatul Unit arată că un stat poate chiar să părăsească Uniunea. Iar state precum Ucraina, Moldova, Serbia sau Muntenegru arată că există și țări care își doresc aderarea, dar încă nu au ajuns acolo.
De aceea, harta Europei are, de fapt, mai multe cercuri de integrare: membri UE, candidați la aderare, state asociate și țări care aleg să rămână în afara proiectului european.
Iar Islanda, prin votul din august 2026, a reafirmat exact această idee: poți fi foarte aproape de Uniunea Europeană fără să vrei să devii membru al ei.
