În ultimele zile, pe fondul tensiunilor generate de noul război declanșat de Rusia în Europa, s-a discutat mult despre „norocul” României de a fi membră NATO. Declarațiile publice din mediul politic și analitic au subliniat rolul decisiv al președintelui Emil Constantinescu, care, în 1999, în timpul intervenției NATO în Iugoslavia, a permis survolul avioanelor alianței și a interzis accesul aeronavelor rusești. Decizia a resetat relația România–NATO, într-un moment în care țara noastră nu fusese acceptată la summit-ul de la Madrid din 1997.
Totuși, în analiza procesului de aderare, meritele Majestății Sale Regele Mihai I rămân insuficient recunoscute în spațiul public. În prima jumătate a anului 1997, fostul suveran a efectuat un amplu turneu diplomatic în șapte capitale europene: Londra, Oslo, Bruxelles, Haga, Luxemburg, Copenhaga și Madrid. Acolo s-a întâlnit cu șefi de stat, parlamentari și membri ai guvernelor, pledând constant pentru includerea României în NATO.
Regele Mihai și-a reluat misiunea înainte de summit-ul de la Praga din 2002, cu același obiectiv. Personalitatea sa, recunoscută la nivel internațional, meritele sale din cel de-al Doilea Război Mondial și legăturile de familie cu numeroase case regale europene au fost argumente suplimentare care au întărit mesajul diplomatic. Aceste acțiuni au contribuit la schimbarea percepției și la consolidarea credibilității României pe plan extern.
Deși istoria oficială consemnează invitația adresată României de a adera la NATO în noiembrie 2002 și integrarea formală în martie 2004, analiza completă a procesului arată că succesul a fost rezultatul unui efort colectiv. Dacă deciziile politice ale anilor ’90 au reprezentat un punct de cotitură, diplomația discretă a Regelui Mihai a oferit un plus de legitimitate și încredere.
Astăzi, la mai bine de două decenii de la aderare, în contextul actualei crize de securitate, devine tot mai clar că atât deciziile politice curajoase, cât și inițiativele regale, merită readuse în memoria publică.
